Dumnezeu, știință, totul și nimic

tradus de Cristian Monea (Centrul De Studii Facerea Lumii)

Imagine de Lumina Obscura de la Pixabay

Cât de multe ne poate spune știința despre Dumnezeu, univers și natura nimicului? Rafi A. din Germania scrie:

Shaun Doyle din partea CMI răspunde:

Dragă Rafi,

Am intercalat răspunsurile mele (pe care le-am colorat în verde) între comentariile tale de mai jos.

Au dreptate—teoria Big Bang nu implică neapărat că totul a apărut din nimic. Pentru început, aceasta presupune că teoria big-bang-ului vorbește despre originea a tot ce există. Cu toate acestea, nu există nicio modalitate de a verifica acest lucru științific. Big Bang-ul poate vorbi despre primele etape ale tot ce există ceea ce putem observa științific, dar ar fi o nebunie să echivalăm „tot ce putem observa științific” cu „tot ce există”, fără un fel de argument filozofic pentru această echivalență.

Imagine de Tumisu de la Pixabay

Într-adevăr, putem indica dovezi împotriva echivalenței. De exemplu, pot eu observa științific stările mentale ale altcuiva? Pot observa științific (ceva din) stările lor cerebrale atunci când au stări mentale, dar garantează aceasta că stările mentale pot fi echivalate cu sau reduse la stări cerebrale? Deloc. De exemplu, are un gând o dimensiune și o formă? Care este locația sa exactă în creier? Și nu vorbesc despre starea cerebrală care este corelată cu sau provoacă gândul; vorbesc despre gândul în sine.

În al doilea rând, filozoful J.P. Moreland notează o altă caracteristică unică a stărilor mentale pe care stările cerebrale nu o au—intenționalitatea:

„Cel puțin multe stări mentale au o intenționalitate—faptul că se referă la ceva—îndreptată către un obiect: o senzație este a lămpii, o credință este despre Londra, o dorință este de înghețată. Dar stările cerebrale, cum ar fi un grup de neuroni care se declanșează împreună, se întâmplă doar prin faptul că sunt cauzate de stimuli. Nu sunt despre nimic. Ele pur și simplu sunt.”¹

Ideea mea nu este să dovedesc că Dumnezeu este baza supremă pentru stările mentale (deși argumente de genul acesta pot fi elaborate). Ideea mea este mult mai modestă—să arăt că există trăsături ale acestei lumi care nu sunt observabile științific. Stările mentale sunt, în mod plauzibil, un astfel de lucru. Putem observa științific cauzele în creier ale unei anumite stări de conștiență. Putem observa din punct de vedere științific ce trebuie să se întâmple în creier înainte ca acea stare să poată obține și să funcționeze în viața și comportamentul cuiva (vezi Does your brain make your decisions before you do?—n.t., Creierul tău ia deciziile tale înainte de tine?—și Memory, the brain, and the soul—n.t., Memoria, creierul și sufletul). Dar nu putem observa științific starea conștientă în sine sau tipurile de proprietăți care o caracterizează.

Depinde de ceea ce înțelegeți prin „ceva în știință”. Dacă prin aceasta vrei să spui „orice care este observabil științific”, atunci nu, nu există „nimic în știință” în acest sens care să poată exista la infinit și să creeze ceva. Dar apoi, așa cum am subliniat mai sus, nici gândurile noastre nu sunt. Și totuși știu sigur că le am.

Dar, dacă prin „ceva în știință” înțelegi „orice relevant pentru știință”, atunci răspunsul poate fi da. De ce? Dumnezeu este în mod plauzibil relevant pentru știință și El este infinit și poate crea orice. Dumnezeu este în mod plauzibil relevant pentru știință, deoarece El oferă o explicație potențială pentru originea vieții, de exemplu.

Posibilitatea nimicului absolut este o întrebare filozofică. Aceasta nu înseamnă că este lipsită de importanță, deoarece știința nu este singura modalitate de a cunoaște lucrurile (Science and secularism … and Scripture?—n.t., Știința și secularismul… și Scriptura?) Noțiunile științifice despre „nimic” tind să fie instrumente matematice care presupun existența unor scenarii specifice descrise de legile noastre ale naturii (In the beginning God created—or was it a quantum fluctuation?—n.t., La început a creat Dumnezeu—sau a fost o fluctuație cuantică?) Cu alte cuvinte, ele nu sunt o absență completă a ființei—nu sunt literalmente „nimic”.

„Natura” și „universul” sunt de obicei considerate concepte sinonime. Iar „legile fizicii” sunt doar descrieri ale modului în care funcționează natura (Defining arguments away—the distorted language of secularism—n.t., Îndepărtarea argumentelor—limbajul distorsionat al secularismului), așa că nu ele există dacă universul nu există. Adică trebuie să intre în joc doar cu începutul universului. Pentru mai multe despre fluctuațiile cuantice și despre începutul universului, vezi In the beginning God created—or was it a quantum fluctuation?

Universul este într-adevăr complex. Dumnezeu nu a creat un univers care ar fi ușor de stăpânit pentru mintea noastră. Sol.25:2: „Slava lui Dumnezeu este să ascundă lucrurile, iar mărirea regilor e să le cerceteze cu de-amănuntul.” Cu toate acestea, tipul de complexitate imaginat de unii care ar dori să scape de Dumnezeu este probabil fictiv.

În primul rând, cu cât universul este mai mare și mai complex, cu atât este mai greu să explici din întâmplare reglajul său fin în favoarea vieții (The universe of the lone brain).

În al doilea rând, luați în considerare Psalmul 8:3–4:

Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?

Și III Regi 8:27:

Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Cerul și cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puțin acest templu pe care l-am zidit numelui Tău.

Imagine de Maike und Björn Bröskamp de la Pixabay

Reflectând la aceste pasaje, enormitatea cosmosului ne subliniază imensitatea absolută a lui Dumnezeu. Nici măcar universul, oricât de vast este, nu poate să se închidă în Dumnezeu! Și totuși, suntem atât de mici. Fire de praf pe o planetă mică singuratică din vidul ceresc enorm. Îl face pe Dumnezeu să pară imens? Fără îndoială!

Dar nu aceasta este problema. Problema este că dimensiunea noastră în raport cu cosmosul nu îl face pe Dumnezeu să pară neconceput de imens, ci ne face să ne simțim infinitezimal de mici. Și oamenii presupun adesea că dimensiunea noastră relativă se corelează cu semnificația noastră relativă. Într-adevăr, unii chiar au transformat acest lucru într-un argument împotriva oricărui fel de Dumnezeu căruia îi pasă de noi (Why did God make such a big universe?—n.t., De ce a făcut Dumnezeu un univers atât de mare?).

Dar tot ceea ce face acest lucru este să arate cât de îndepărtate sunt așteptările anumitor atei de la Dumnezeu față de ceea ce învață Biblia. În timp ce Biblia ne învață imensitatea lui Dumnezeu, ne pune, de asemenea, chiar în centrul planurilor lui Dumnezeu. Acest lucru se vede cel mai clar în Întruparea lui Iisus. Dar, oricât de ciudată ar părea această afirmație, ea reflectă tocmai pe Dumnezeul din Isaia 57:15:

Că așa zice Domnul, a Cărui locuință este veșnică și al Cărui nume este sfânt: Sălășluiesc într-un loc înalt și sfânt și sunt cu cei smeriți și înfrânți, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit și să îmbărbătez pe cei cu inima frântă.

Dumnezeu alege în mod liber să coboare din locul Său „înalt și sfânt” pentru a avea grijă de noi „firele de praf”. O modalitate puternică de a comunica dorința Lui de a avea grijă de cel mai mic, de cel din urmă și de cel pierdut este de a crea un cosmos vast în care să fim singuri pe un fir de praf în imensul vid ceresc? Nici măcar cerurile nu-L pot cuprinde, dar El ține atât de mult la noi încât El trimite și sacrifică pe Fiul Său din veșnicie pentru a ne face parte din familia Sa.

Salutări,
Shaun Doyle
Creation Ministries International (NZ)